Florin Golban

Trăiți și iubiți. Iubiți-vă pe voi, iubiți-vă familia, viața. Nu amânați și nu vă condiționați iubirea de tot felul de factori și scuze.
Viața e frumoasă, dar scurtă. Iubiți, iubiți, iubiți! Omul s-a născut din iubire. Dumnezeu ne protejează cu iubirea lui.
Luați-vă soția sau soțul în brațe, îmbrățișați-vă copiii și arătați-le dragostea voastră. Uneori, mâine poate fi prea târziu.

O mare parte din viața mea am căutat în afară.

Am căutat confirmări.

Am căutat siguranță.

Am căutat iubire.

Am căutat sens.

Credeam că cineva, undeva, îmi va oferi răspunsul pe care îl așteptam.

Dar viața are felul ei de a ne întoarce către noi înșine.

Uneori prin bucurie.

Alteori prin pierdere.

Alteori prin tăcere.

Și începi să înțelegi că nimeni nu poate umple un gol pe care nu l-ai privit niciodată cu adevărat.

Nu pentru că oamenii nu ne iubesc.

Ci pentru că anumite răspunsuri nu se află în afara noastră.

Ele au fost acolo dintotdeauna.

Ascunse sub frici.

Sub măști.

Sub poveștile pe care ni le-am spus despre cine trebuie să fim.

Iar călătoria nu este către un loc nou.

Este către locul din care am plecat.

Către noi înșine.

Multă vreme am trăit pe repede înainte. Mă trezeam, rezolvam probleme, alergam după obiective, bifam sarcini și adormeam pentru a relua totul a doua zi. Privind în urmă, îmi dau seama că funcționam mai degrabă ca un mecanism bine reglat decât ca un om care își trăiește viața.

Poate de aceea mă atrăgea literatura science-fiction. Îmi plăceau universurile lui Isaac Asimov, felul în care imagina viitorul omenirii și expansiunea civilizației în spațiu. Era fascinant să urmăresc acele lumi construite cu precizie aproape matematică. Și totuși, ceva lipsea. Dincolo de ideile grandioase, simțeam o anumită răceală, o absență a emoției. Totul părea perfect logic, dar insuficient de viu.

Abia mai târziu am înțeles că poate nu cărțile erau reci. Poate ele reflectau ceva din mine.

În 2010 am ales drumul antreprenoriatului și am deschis o firmă. A fost o decizie importantă, necesară și, într-un anumit sens, curajoasă. Dar odată cu ea am început să pun între paranteze o parte din mine. Partea creativă. Partea sensibilă. Partea care simțea înainte să calculeze.

Ani la rând am învățat să fiu eficient. Să rezolv. Să optimizez. Să controlez. Emoțiile au devenit zgomot de fond, iar eu am devenit din ce în ce mai bun la a nu le asculta.

Mult timp am crezut că în acei ani mi-am pierdut sufletul.

Astăzi nu mai cred asta.

Sufletul nu se pierde. Nu poate fi pierdut așa cum pierzi un obiect. Cel mult te îndepărtezi de el. Îl acoperi cu responsabilități, cu frici, cu ambiții și cu rutina zilelor care seamănă una cu alta. El rămâne acolo, tăcut, așteptând momentul în care vei fi pregătit să-l auzi din nou.

Poate că aceasta nu este povestea zilei în care mi-am pierdut sufletul.

Poate este povestea zilei în care am început să-l caut.

love letters –
blossoms bloom
inside my screen

autobuzul de noapte —
la radio
rhythm and blues

night bus
to the Milky Way–
leaving alone

Sentimentul de a fi iubit necondiționat îți oferă siguranță, curaj și libertatea de a fi autentic, fără frică. Iar când iubirea se întâlnește cu încrederea în tine, ești greu de oprit.