Mașina aleargă mușcând asfaltul. În jurul meu alb, mult alb. Câmpii îmbrăcate de iarnă. Pe marginea șoselei copaci împodobiți de chiciura. Alb nesfârșit si multă ceață.
Ascult muzică si conduc relaxat prin aceasta mare albă. Aștept primăvara.
***
La țară timpul parcă e o gară îndepărtată. Trecem prin timp, oare unde vom opri?
Oamenii trăiesc altfel, au alte repere după care își parcurg viața.
Povestind despre ei, despre copii, anticipând cumva gara in care vor opri.
„Stiam ca se va întâmpla, am visat șerpi ” rosti bătrânul
„Doar Dumnezeu știe ce va fi” zic eu
„Nu! Când a murit aia bătrână, trei zile a cântat cucuveaua. Prima seară, la zece si-un sfert…apoi a zburat. A doua seară la fel, nu dormeam. La aceeași ora. Și a treia seară tot la zece și… În a patra zi a murit bătrâna. Sunt semne. Și contează și cum te închini” mă contrazise bătrânul. Apoi a plecat.
***
Ce îi desparte pe oameni? Ce îi ține aproape?
Parcurg aceeași drum, câmpii îmbrăcate in alb. Și aștept primavara.
