Fragment. Conversații…

***

Luna crește din mare lovindu-se de catarge. Umbra cazinoului, legănată, se alungește-n talazuri. Pe faleză, țipătul unui pescăruș, însoțit de sunetul strident al unui acordeon, sparge monotonia unei toamne târzii.
Băncile goale, aleile răvășite de frunze. Degetele acordeonistului legănându-se.

***

Doar l-am observat, nu am avut timp să-l admir sau, nu mai știu, să mă las furat de admirație. Dar l-am reținut. Soarele puternic de septembrie și petele albe care brăzdau cerul, combinația de culori. Îmi amintesc zilele de vacanță, când ieșeam să fumez o țigară și uitam de timp, privind siluetele vapoarelor aflate în larg. Îmi plăcea să le privesc mai ales noaptea. Îmi creau impresia unui oraș plutitor.

***

Totul e descompus. Ce puteam privi la lumina zilei încercam să bănuiesc noaptea, pipăind întunericul.

***

Contopit cu amurgul. Să nu-l strivești, cu pata de întuneric a nopții.

***

Mă privesc în oglindă. Închid ochii.
De ce se privesc oamenii în oglindă dacă nu își pot vedea sufletul?

***

În fiecare cameră există câte o oglindă, pentru pacienți – să poată vorbi cu ei înșiși.
Eu obișnuiesc să vorbesc cu Dumnezeu. Îmi vorbește întotdeauna noaptea.
Poate vă întrebați de ce îmi vorbește Dumnezeu noaptea. Dumnezeu mi-ar vorbi ziua, dar se teme că poate fi văzut de oameni și aceștia ar arunca cu pietre în El. Bine, ați putea spune, dar de ce nu le vorbește și lor din întuneric? Din dragoste. Oamenii ar arunca oricum cu pietre și, întuneric fiind, s-ar omorâ între ei.

***

Dumnezeu e ținut prizonier în oglindă.

***

Când există telefonul, internetul… social media, poate fi scrisoarea de prisos când e nevoie de comunicare? Atunci când depărtările, și nu numai, ne despart?
Îmi lipsesc zilele când scriam scrisori, timpul în care noi, oamenii, purtam discuții atît de provocatoare prin conținutul și diversitatea lor.
Îmi place, ador, haha, uau!, tristețe, furie. Emoticoane. Suntem doar emoticoane. Și pixeli.

***

“Pe buzele ei calde mi se naște sufletul” Lucian Blaga

***

Dimineața îmi beau cafeaua pe buzele tale cu gust de vară.

***

Soarele zâmbea știrb prin bolta de viță de vie din fața casei. Umbra salcâmului parcă plutea, proptindu-se pe peretele camerei. Fereastra era deschisă, lăsând aerul rece al dimineții de toamnă să-mi invadeze nările.

***

Nu sunt al Bucureștiului.
Sunt al câmpiei, al Bărăganului.
Și mă ard tălpile, de dorul câmpiei.

Acest articol a fost publicat în Povesti de seara. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.