Cerul – fragment

1

Acoperișul casei împrumuta cate puțin din culorile copacilor din fața curții.
În stânga potecii, ce șerpuia către poartă, o grămadă de porumb strălucea in soare.
Porumbarul era gol. Își aștepta chiriașii pentru încă o iarnă. Sub el erau boabe din recolta de anul trecut, unele roase de șoareci, altele încolțite.
În lumina apusului, trandafirii înfloriți parcă păstrau ceva din căldura verii abia trecute. Doar unul, scuturat de vânt, îmi spunea că e toamnă.

2

Cerul se întindea până departe, aproape de Ivănești unde se unea cu câmpia.
La munte cerul se termină brusc. Începe aici lângă coama asta și apoi dispare, dincolo de creste. La mare, privind în zare spre linia orizontului. Nu știi unde se termină marea și unde începe cerul.
La câmpie cerul e cer și pământul pământ. Cerul începe acolo, de la calea ferată și se termină în lanul de grâu. Ce poate fi mai frumos decât cerul albastru, pictat uneori cu nori pufoși albi, un cer care plonjează in holdele aurite ale câmpiei?

3

Așezat pe malul apei. Privind cerul, apusul, cu ochii inimii. Lumini și umbre sparte într-o sarabandă a culorilor.
Cerul destrămat în lac. Parcă împrumutând ceva din agonia copacilor desfrunziți de toamnă.

Acest articol a fost publicat în Povesti de seara. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.